"Legenda Timpului"

Timpul fusese-n Olimp, vinul.
Dyonis împărţea tuturor şi ei râdeau întruna.
Atuncea pururea tineri, oameni şi zei
Iubeau sălbatec şi se-ntreceau
Pe-un greabăn de taur ori pietre sfărâmând,
Căci laolalta ei toţi erau, totuna.

Vinul rămase însă negustat de buzele Atenei.
Prin vicleşug, spunând că-i de izvor curată apă,
Dyonis o-mbie dup-o zi de vânătoare.
Descoperind înşelăciunea blestemată,
Cu braţu-i plesneşte cupa de ţărână.
Atunci, sorocul scapă din pântecul de duh
Ca racul se întinde, rotundul învârteşte.

În jurul stelei, alungat din increat,
Pământul o dată cu viaţa se albeşte.
Oamenii gârbovi fug spre Olimp.
O luptă cuprinde muntele roşu de suliţe sparte:
Vlăguiţii coboară-n muşuroaie spre poale
Iar ceilalţi, frumoase neveste luând,
Împăneaza-Olimpul cu zei şi titani.

Din an în an mai gârbovi oamenii cresc.
Atena îi uită, iar Hades pândeşte şi pradă,
Blestemă zeii şi poartă ura-ntre ei.
Una cu praful fac templul lui Dyonis smintitul,
Dară în vinul lui găsesc uitarea şi surâsul.